Cândva, undeva într-un colț de lume, pe vremea asta, începeau să trosnească lemnele în sobă, să miroasă a fum și a foc în casă. Alergam de zor pe dealuri și ne întorceam în casă cu mâinile reci și obrajii roșii, ne aruncam în pat să ne încălzim picioarele ude și ne-ntindeam papucii la uscat direct sub sobă.
În cuptor se coceau câteva gutui, scrijelele erau pe plită, bunica pregătea ceaunul pentru mămăligă iar bunicul venea înfrigurat de afară cu brațul plin de lemne.
Zilele acestea am închis ochii, am trecut cu gândul peste pragul casei și al copilăriei și-am găsit un perete plin de covorașe împletite manual, o bunică cu ochi mici și inimă mare și-un miros de sobă-ncinsă.
Ne-am (re) amintit de toate acestea și încă ceva – de mămăliga răsturnată pe un fund de lemn trecut de timp și taiată-n patru cu ața. Ne adunam cu toții în jurul mesei, așteptam nerăbdători să se mai domolească aburii fierbinți și atunci o amestecam cu telemea sărată din plin și smântână care abia cădea de pe lingură.
Am deschis ochii și după geamul de la balcon nu se întind nici dealuri, nici păduri și nici bunica nu-i prin bucătărie. Dar am scos ceaunul din dulap, am pus de mămăligă (cu unt și rozmarin, c-așa-i la bloc), am scos un borcan de brânză cu smântână tip Făgăraș, ba chiar deasupra am ras și telemea ca să ne potolim dorul.
Azi e cu nostalgie și gust simplu, de iarnă și ger. Și e destul.